Cătălin Țăranu

---

M-am născut la Gura Humorului, fiu de primar. Toată lumea îţi zîmbește cînd ești fiul primarului, ceea ce poate din start să îţi dea idei greșite despre cum este construită societatea umană.

O mare parte din amintirile copilăriei au fost create la Şarul Dornei unde avea bunica dinspre tata casă, un colţ de rai de o neasemuită frumuseţe.
Am crescut în braţele naturii. bunica îmi spunea ’ boierul’ pentru că fugeam în casă să devorez cărţi oricînd aveam ocazia, în special cînd era de făcut fînul.

Apa o aduceam de la izvorul din pădure, rece ca gheaţa. Felul principal de mîncare era laptele cu mămăligă. Am crescut astfel sănătos tun și cu mintea limpede.

Şcoala am făcut-o la Dorna, din clasa a cincea și pînă am terminat liceul, apoi am plecat în lume.

Am intrat la Facultatea de Matematica din Bucuresti cu 9.50 și am plîns pentru că mi s-a părut prea mica nota. Un an mai tîrziu, renunţam la matematică pentru a mă dedica jocului de GO.

Încă doi ani și am abandonat complet facultatea pentru a studia GO în Japonia. După doi ani de studii intense am intrat în liga profesionistă japoneză. A durat înca cinci ani pentru a ajunge la rangul de 5 dan pro, care simbolizeaza intrarea în elita jucătorilor profesioniști.

Sînt în continuare singurul jucător european și al doilea din emisfera vestică care a reușit această performanţă.

În Japonia, am trăit povestea din Karate kid, am avut un Sensei înţelept care mi-a fost ca un al doilea tată și care m-a învăţat foarte multe despre cultura, tradiţiile și gîndirea japoneză.

La 28 de ani, mi-am atins toate obiectivele personale, deși setasem ștacheta foarte sus. Îmi amintesc momentul de fericire extremă cînd m-a sunat Sensei să îmi spună că am obţinut rangul de 5 dan pro.
Imediat după, am simţit un gol în stomac și a apărut întrebarea: Şi acum ce urmează? Nu mai aveam obiective personale de atins și acela a fost un moment de cumpănă, în care am decis că a venit momentul să dau mai departe ce am învăţat, să mă transform din jucător în antrenor și îndrumător.

Mi-am mai acordat doi ani ca să mă bucur de liga de elită a profesioniștilor, dar viaţa era prea frumoasă, prea ușoară și simţeam că ma lenevesc și prostesc.

Dacă te gîndești unde ai putea să pleci ca să-ţi faci viaţa mai grea, România e o opţiune bună. Îmi era foarte dor de ţară și de casă așa că, la vîrsta de 30 de ani, am făcut pasul și m-am întors.

Am ales Bucureștiul ca să mă pot întîlni cu Mihaela și să am familia minunată pe care o am acum. Soţia și cei trei copii sînt acum sensul meu în viaţă și sursa de energie pentru tot ce fac.