Alte intimplari legate de concursul de la Budapesta ...

"Bucharest Grand Prix - 1995" (asezati, cu fata: Tonny Haansen - Olanda, Titi Ghioc si Lucretiu Calota)

... Si daca tot am pomenit de Grand Prix-ul din 1992 de la Budapesta, nu pot sa nu-mi aduc aminte de patania din gara, inaintea plecarii din Bucuresti ...

Concomitent cu concursul spre care ne indreptam, se desfasura acolo si o etapa de calificare pentru Campionatul Mondial de Juniori (sub 18 ani). Noi nu stateam prea grozav la categoria asta de virsta - era o realitate care imi devenise cit se poate de clara in urma vizitei la clubul de Go din Leningrad ... Cu durere trebuia sa recunosc ca nu aveam pe nimeni de taria pustilor pe care-i vazusem acolo (si care aveau probabil cam 2 sau 3 dan).
Dupa esecul de anul trecut, de la Praga (cu Catalin Taranu - care nu se putuse inscrie) ... si daca tot aveam surplusul acesta nesperat de bani ... de ce sa nu trimitem si noi vreo doi, totusi ? ... Macar pentru "experienta" ...
Aveam doi baieti in vizor, ambii sub 18 ani. Pentru amindoi asta era ultima posibilitate de a participa la un asemenea concurs (din cauza virstei) dar amindoi dadeau semne ca evolutia lor era in plina ascensiune; meritau incurajati. Unul, din Vatra Dornei, se numea Cristian Pop si cred ca avea cam 3 kyu la vremea respectiva. Il remarcasem pe la citeva concursuri si chiar daca nu era de nivelul rusilor, banuiam ca un astfel de "imbold" i-ar prinde bine.
Celalalt era din Bucuresti si il cunosteam foarte bine. Nici el nu era de nivelul rusilor ... dar nici prea departe nu era. Daca tin bine minte, avea 1 kyu sau 1 dan ... Se numea Constantin Ghioc (era fratele mai mic lui Adrian Ghioc, care ajunsese la 2 sau 3 dan deja) si, deoarece era aici, la indemina, l-am chemat pe la mine, pentru a-l pregati in mod special. Timp de citeva luni de zile, Titi a venit la mine de doua sau trei ori pe saptamina (nu mai tin minte exact) pentru a studia. Era talentat, prindea foarte repede si spre final incepusem sa cred ca totusi ... ar putea avea o oarecare sansa in fata rusilor.

In ziua cu pricina, dis de dimineata, am ajuns la gara - ca de obicei, cu vreo ora inaintea plecarii trenului. Intilnirea cu restul grupului era programata mult mai tirziu dar era mai bine asa ... Cu o seara inainte dadusem un tur de telefoane pe la toti cei care urmau sa plece, pentru a ma asigura ca totul este in ordine.
Am trecut totusi pe la locul de intilnire unde am constatat cu surprindere ca nu sint primul ajuns. Adrian Ghioc si Ionut Cora stateau linistiti si asteptau; nici ei nu prea avusesera somn ...
"- Nu-l vad pe Titi" - zic, asteptindu-ma ca cei doi frati sa fi venit impreuna.
"- Pai nu mai vine !" - imi raspunde impertubabil Adi.
Adi Ghioc este genul acela mucalit de tip, caruia atunci cind glumeste, nu i se misca un singur mushi pe fata ... Am asteptat un timp si l-am intrebat din nou.
"- Deci ... Unde-i Titi ?"
"- Pai ti-am zis: nu vine"
La ora aia, cu noaptea in cap, nu aveam chef de glume, mai ales ca pe asta nu o gaseam prea reusita ...
"- Hai ma, serios vorbind: unde s-a ascuns ?"
"- Cit se poate de serios: nu vine. Aseara cind am vorbit, nu avea nimic dar dimineata am constatat ca e bolnav. Parintii au chemat doctorul. A facut pojar."

Nu stiu ce sentimente l-au chinuit pe Titi atunci, dupa ce se pregatise atit de intens pentru acest concurs. A fost un subiect pe care nu l-am mai deschis niciodata in anii care au urmat ... Tot ce stiu este ca mie unuia imi venea sa pling de ciuda chiar acolo, pe peronul Garii de Nord ...

La intoarcerea spre Bucuresti s-a petecut un alt incident.
La Budapesta, asteptam pe peron venirea trenului care urma sa ne duca inapoi. Dupa trei zile de concurs, eram cu totii obositi, nedormiti, nerasi si fara prea mult chef. La o alta linie, citeva zeci de metri mai incolo, se afla - cam in aceasi stare - micutul grup al rusilor care venisera la concurs, asteptind si ei.

La un moment dat, chiar in momentul in care trenul nostru intrase in gara si dadea sa se opreasca in dreptul peronului, aud tipete venind dinspre locul in care stateau rusii. Ma uit ... si-l vad pe Lazarev (cel mai tare jucator al lor) indreptindu-se grabit spre noi. Tipa ceva care mi s-a parut a fi:
"- Rakiet !!!" ... si ne facea semne disperate ...
Nu intelegeam nimic si pentru un moment, tin minte ca m-am gindit ca nu-i locul potrivit sa faca reclama pentru sputnicii si rachetele spatiale rusesti ...
Jim si inca citiva care erau mai aproape de el, s-au prins mai repede, au inteles despre ce-i vorba si s-au indreptat spre el. Am inteles in fine si eu - si cei din jurul meu; cu totii, am inceput sa ne deplasam catre grupul rusilor. Acestia erau inconjurati de vreo 10-12 derbedei amenintatori. Pareau inspaimintati si-si ocroteau bagajele, pe care le tineau strins in brate.
Lazarev striga de fapt "Rackets" si ne chema in ajutor, in fata citorva gangsteri care-i asaltasera. La vederea noastra, deoarece impreuna cu rusii ii depaseam substantial ca numar, derbedeii sau retras ... iar rusii s-au urcat cu noi in tren. Nu era trenul pe care il asteptau ei dar ... scapau de sub incercuire. Odata urcati, i-am invitat printre noi in compartimente, iar Lazarev ne-a povestit ce se intimplase.
Cu ocazia oricarui concurs, pentru a-si mai scoate din bani, rusii obisnuiau sa faca si cite un mic trafic (cu diferite lucruri pe care le vindeau prin pietele orasului in care se tinea competitia). De asta data fusesera insa reperati de o gasca de gangsteri care (tot rusi fiind) s-au gasit indreptatiti sa le ceara o cota parte din vinzari. Deoarece amicii nostri ii refuzasera, derbedeii ii urmarisera pina la gara si, vazind ca acestia sint pe cale sa plece fara a-si achita datoria, intentionau sa le confiste bagajele. Aparitia noastra ii salvase.
Au vorbit cu controlorul si au aranjat sa poata merge cu noi pina la ultima statie din care sa poata lua trenul pe care il asteptau.