I. FASCINAŢIA JOCULUI

I. FASCINAŢIA JOCULUI
Superlativele care pigmentează referirile netehnice la GO sunt impresionante, ele nefiind întrecute decât de frumusețea însăși a jocului. Cine a citit prezentarea făcută de Andrei Bacalu în Almanahul „Știință și tehnică" 1983 (p. 90-91) își poate face o primă idee despre istoria multimilenară a GO-ului, despre împătimirea care o provoacă tuturor celor care ajung în contact eu el, despre ecourile literare și militare ale jocului ca atare sau numai ale terminologiei lui. Deși sunt convins că cititorul va deveni curând un pasionat al acestui joc, realmente fascinant, voi mai adăuga câteva informații de factură sociologic-anecdotică la cele oferite de Andrei Bacalu.

Născut în China antică, dezvoltat până la strălucire în Japonia medievală, GO-ul a făcut în secolul trecut „înconjurul lumii”, astfel că în 1973 existau (așa cum ne informează lucrarea „Go for Beginners - GO pentru începători”, de K. Iwamoto, 9-dan, The Ishi Press, 1973; vom folosi mult această carte în cele ce urmează) asociații naționale de GO în peste unsprezece țări de pe toate continentele, iar cluburi de GO funcționau într-un număr dublu de țări.
Nu știu cum au evoluat de atunci lucrurile, dar sunt convins că „ofensiva” continuă. Și este normal și îmbucurător acest lucru, deoarece „indiferent de vârstă, celulele creierului uman se ascut și lucrează cu atât mai bine cu cât sunt mai mult utilizate.

GO-ul este un exercițiu mental perfect. Priviți-l, dacă vreți, ca pe un joc care previne degenerarea creierului”.
Frazele citate aparțin lui T. Kageyama, 7-dan, și apar la p. 34 a cărții sale „Lessons in the Fundamentals of Go - Lecții despre fundamentele GO-ului” (The Ishi Press, 1978).

De altfel, lucrarea abundă în paragrafe aforistice similare, dovadă a pasiunii pentru joc, dar și a incontestabilelor calități educative ale GO-ului (și pedagogice ale lui T. Kageyama). Vom profita mai târziu de limpezimea exprimării acestui autor, atunci când vom intra în unele detalii de tactică și strategie. (Vom folosi, uneori, și lucrarea lui Y. Nagahara, „Strategic Concepts of GO - Concepte strategice ale GO-ului”. The Ishi Press, 1976.)

Nici lucrarea lui K. Iwamoto nu este lipsita de paragrafe picante. De pildă, el povestește o veche istorioară niponă, în care se spune că, aflat pe patul de moarte, filozoful Hsuan-tzu ar fi declarat că, dacă cerul i-ar fi dăruit încă o sută de ani de viață, jumătate din acest răstimp el l-ar petrece jucând GO”. K. Iwamoto comentează: „Numai o jumătate?! Asta arată o oarecare lipsă de entuziasm vizavi de GO...”

Anecdota nu este gratuită. Deși jocul este guvernat de foarte puține și relativ simple reguli (nu lipsite pe alocuri de unele subtilități), el este teribil de imprevizibil, de complex la nivelul strategiei. O întreagă viață de om poate într-adevăr găsi subiecte de meditație și motive de perfecționare a jocului.

Acest fapt (împreună cu lipsa unor rețete de deschidere catalogate și teoretizate, ca în șah) face ca GO-ul să fie la fel de atractiv pentru începătorii cei mai începători, ca pentru jucătorii oricât de avansați.
Trebuie spus, de pildă, că în Japonia ierarhizarea jucătorilor de GO este foarte cuprinzătoare: există două „intervale” valorice, kyu și dan. Jucătorii care abia cunosc regulile jocului sunt cotați la aproximativ 35-kyu, avansând pe măsura perfecționării lor la 34-kyu, 33-kyu etc., până la 1-kyu. De aici încep rangurile jucătorilor acreditați deja cu rezultate notabile: 1-dan, 2-dan și așa mai departe, până la nivelul suprem, cel de 9-dan (pentru cucerirea căruia o jumătate de viață este sigur necesară, dar nu și suficientă....).

Dar să trecem la fapte!
Să jucăm adică o partidă de GO! Aceasta este (după cum ne învață K. Iwamoto) cea mai potrivită cale de a descifra alfabetul jocului.
GO-ul se joacă pe o tablă (pătrată sau puțin dreptunghiulară, voi reveni la acest amănunt) pe care sunt trasate câte 19 linii orizontale și verticale, realizând astfel 361 de puncte de intersecție.

Cei doi jucători dispun fiecare de câte 181 de piese albe, respectiv negre (numite și pietre), pe care le așază pe rând în aceste 361 de puncte (deci nu în interiorul căsuțelor), obiectivul fiecăruia fiind de a încercui puncte (formând un teritoriu) și de a captura piese ale adversarului, înconjurându-le complet cu propriile piese. Piesele capturate se ridica de pe tablă (devin prizonieri).

De subliniat că scopul principal este formarea de teritoriu și nu capturarea de piese. După cum se vede, echipamentul de joc este extrem de simplu, cititorul putându-și ușor confecționa un joc de GO (în așteptarea unor jocuri industriale, pe care am dori să le vedem cât mai curând în magazine).
Pentru început, putem însă juca un fel de mini-GO, pe o tablă de șah, luând în seamă nu pătrățelele ei, ci colțurile acestora. Obținem astfel o tablă de GO nouă pe nouă, pe care putem așeza piese de orice fel, de două culori diferite (puluri de table, de exemplu).

Deoarece piesele de GO nu se mai mută după plasarea pe tablă, desfășurarea unei partide se poate urmări pe o singură diagramă, numerotând piesele în ordinea introducerii lor în joc. În cele ce urmează, vom prezenta însă diagrame intermediare, pentru a sesiza mai ușor evoluția „ostilităților”.
Atenție la ce este acela teritoriu, cum se capturează piesele și cum se numără în final punctele.
În numărul viitor, o partidă de mini-GO spre exemplificare, cu comentarii.

Gheorghe Păun